Cuibul misterios

Soarele zâmbea din nou și își trimitea razele calde peste livezi, peste câmpii, peste natura de un verde proaspăt. Gâzele își dezmorțeau aripile, iar albinele au început să colinde de zor din floare în floare.
În ogradă, puișorii gălbui piuiau și alergau de colo-colo. Zarvă mare cu bună dimineața. Toată ograda era în alertă. Cățelul lătra, oița behăia, cocoșul, găinile și toate orătăniile din curte erau nemaipomenit de agitate, adunate la sfat.
– Eu zic să nu o ținem. Nu seamănă deloc cu noi, cotcodăci răstit o găină dolofană, cu pene pestrițe.
– Cum a apărut în cuib? Întrebă cocoșul cu glas aspru.
Animalele dadura un pas înapoi, neștiind ce să răspundă.
Nimeni nu știa cum a apărut micuța creatură în cuib. Oușoarele nu păreau să fie diferite de altă dată, și nu au observat nici unul care să aibă altă culoare decât cea obișnuită, plus că ar fi trebuit un ou foarte mare din care să iasă un “pui așa mare”.

Micuța se trezi, se ridică sfioasă și clipi din ochișorii mari cu gene lungi. Se uită mirată la animalele care o priveau nedumerite. Nu avea pene, doar un fel de puf gălbui pe cap. Pentru ca sfada se întețea, la un moment dat ieși în fața cu pas legănat o rață bătrână.
– Dacă nu o vrea nimeni, o să mă îngrijesc eu de ea. Apoi o să mai vedem dacă aflăm de unde vine.
La început se ridică un murmur de protest, apoi, se făcu liniște. Însoțită de oiță și de un cațel cu blana stralucitoare, se apropie agale păzitoarea animalelor. Atunci observară că cele două nu erau foarte diferite.

Behami, căci așa îi spuneau animalele, se aplecă și o privi cu mare atenție pe creatura din cuib. Parcă îi semăna. Era la fel de mică și capul era acoperit tot cu un fel de mătase aurie. Se uitară una la alta, câteva clipe, fără să spună nimic, apoi își zâmbiră.
– Și eu vreau să o ținem. O să ma joc cu ea, spuse Maia-Behami.
Deodată, micuța din cuib strănută, parcă spuse sss-o-fi.
Astfel , soarta micuței fusese decisă. Rața cea bătrână o luă la ea acasă și o numiră Sofi-Mac.
În primele saptamani, Maia Behami o tot analiza pe noua venită. Venea la casa raței și o privea de la distanță, apoi se apropie tot mai mult.
O punea să se învârtă, să sară, să închidă ochii, îi măsura mâinile, și picioarele. Sofi Mac nu se împotrivea. Tăcută, o urma pe Maia Behami care vorbea cu florile, cu iarba, cu apa, cu cațelul și cu oița, care erau prietenii ei de nadeje. Sofi-Mac râdea, iar râsul ei era ca un clinchet de clopoțel care însenina ziua, așa că Maia Behami continua să vorbească, să povestească, numai să îi audă râsul.
Cele două se împrieteniră și făceau toate lucrurile împreună. Culegeau flori, se îngrijeau de animale, de puișori, le dădeau grăunțe și odată cu puișorii, creșteau și ele.

Cum a aparut Sofi-Mac în cuib a rămas un mister. Animalele nu mai erau preoupate de oul cu pricina, din care ieșise Sofi-Mac. Poate nu era vorba de niciun ou. E posibil să fi apărut acolo pur și simplu, deși Maia-Behami punea întrebări și ar fi dorit să știe din ce lume a venit și cum era la Sofi-Mac acasă, însă Sofi spunea ca asta e casa ei.

Continue reading