Prietenul din caiet

Numai ce își luă rămas bun de la prietenii care care o vizitaseră din Statele Unite că Antonia se și apucă de strâns prin casă. Petrecuseră un timp plăcut împreună, depănară povești și amintiri, iar acum, Antonia se simți dintr-o dată singură. Se obișnuise să îi fie casa plină. Era un șoricel mai singuratic, dar până acum acest lucru nu fusese o problemă.

După ce deretică odăile în care își cază musafirii, se puse la măsuța de scris. Se gândi să scrie în jurnal, sau poate să le scrie prietenilor ei, dar gândurile parcă îi zburau de la una la alta. Luă un creion și începu să deseneze. Chiar se amuză când văzu ce soricel drăguț se creionă pe hârtia albă. ”Ce bine ar fi dacă ar prinde viață și ar fi prietenul meu!” Se gândi Antonia. Lăsă desenul pe masă și se culcă. Fiind obosită, adormi imediat.

La un zgomot se trezi speriată. Cineva bătea insistent la ușă. Buimăcită, deschise ușa și un sorece simpatic, dar extreme de vorbăreț, intră în casă fără să se prezinte. ”Eh, dar mult mai trebuie să aștept la ușă. Se vede ca ai o casă mare, îți trebuie mult timp să ajungi la ușă. Ai ceva de mâncare? Mi-e foame. Am străbătut cale lungă până la tine. De fapt, am întârziat. S-a defectat autobusul și am stat într-o căldură, de fapt, cred că înainte mi-ar prinde bine o baie.” Așa pălăvrăgea întruna șoarecele, zâmbind pe sub mustăți.

Antonia se frecă la ochi, nedumerită. Nu știa cine era acest oaspete nepoftit, dar care se simțea atât de familiar în locuința ei. Parcă ar mai fi fost la ea de zeci de ori. Plus că apăru tam-nesam, fără să dea un telefon. Era un șoarece figurant cu un aer neobișnuit. Își luă niște papuci și păși zgomotos prin casă, îndreptându-se spre baie. Antonia se uită la telefon, gândindu-se că ar fi mai bine să sune pe cineva, pe cunoscuți, să se lămurească. Dacă i-o fi făcând cineva o farsă? Privind cu atenție la lucrurile de pe masă, își văzu caietul de desen. Șoricelul pe care îl desenase nu mai era acolo, se vedea doar o umbră. Să fie oare cu putință? Să fie prietenul din caiet?

Puțin încurcată, cu o sumedie de întrebară în minte, Antonia se apucă să pună masa. Lângă un ceai bun și niște cașcaval cu siguranță va reuși să găsească răspunsurile. Așa că așteptă să apară musafirul.

– O, ce de bunătăți, cașcavalul meu preferat, puțin afumat. I-am simțit aroma din baie. Mmm, ce deliciu!
– M-am gândit că poate o să îți prindă bine o cina, după baie, spuse Antonia.
– Negreștit. Ce facem după cină? Cântăm? Dansăm? Da, cred că ar fi bine să te învăț un dans nou. E foarte popular printre șoarecii de bibliotecă.
– Șoarecii de bibliotecă ? râse Antonia. Credeam că ei doar cercetează cărțile. Nu îmi închipuiam că și dansează.
-Eh, trebuie să îți dezmorțească și ei picioarele.

Așa că după cină dansară, cântară și râseră împreună. Dar râsul le fu întrerupt de orologiul bătea ora 12. Era miezul nopții, dar nu se simțeau deloc obosiți. Antonia se așeză într-un fotoliu, și vru din nou să scrie în jurnal, dar ațipi.

Cioc-cioc, cioc, cioc la ușă. Oare cine o fi cu bună dimineața? Antonia se grăbi la ușă. Dar nu era nimeni. Doar ziarul zăcea pe treptele din fața ușii. Și musafirul? Își aminti cât de bine se simțise cu o seară înainte. Nu era nicăieri. Căută prin casă, dar nici urmă de el. Apoi, se repezi la măsuța de scris. Caietul și șoricelul simpatic era acolo, la locul lui pe pagina a treia. ”Uf, suspină Antonia, ce păcat că ai fost doar un vis. Nu am apucat să te întreb nici măcar cum te cheamă.”
Continue reading