Nuca fermecata

Într-un luminiș, înainte de apusul soarelui, piticul Luca studia o carte mare, veche. Cerceta atent cu o lupă înscrisurile de pe foile îngălbenite și șterse de trecerea timpului.
”Asa deci”, își spuse el, ”nuca felmecată fussessesse asunsă într-o lădiță de sticlă, pusă într-un cufăr de lem de abanos, care a fost îngropat într-o pesteră dincolo de Apa cea Male.” Uitasem să vă spun că piticul nostru era puțin peltic, însă acest lucru nu îi știrbea deloc din istețime.
Fiindcă piticul Luca era extrem de studios și cercetase toate scrierile despre nuca fermecată, scrieri lăsate în grija sa din moși-strămoși, după atâtea generații, îi revenise tocmai lui sarcina să meargă în căutarea ei. Se spunea că nucul care creștea din acea nucă plânge, iar cine adună lacrimile într-un vas de cleștar va păstra pacea și voia bună pe tot tărâmul locuit de el. Piticul nostru era hotărât să găsească nuca și să aștepte ani de zile dacă ar fi fost nevoie, ca să crească copacul care dădea lacrimile aducătoare de pace și de voie bună.
Sosise ziua în care, după multe cercetări, Luca era gata să pornească pe tărâmuri necunoscute. Își potrivi scufia, își luă bocceaua în care își puse cu grijă fluierul, un sul vechi legat în piele și încălecă pe murgul Roșcovan.
Hei, hei căluțule,
Du-l pe Luca mai degrabă
Să găsească nuca-ntreagă
Un lăstar să dea afară,
Un copac să se ntărească.
Lacrimi nucul să ne picure
Adunate-n fagure
Hei, hei murgule…
Așa cânta piticul Luca când soarele era deja de două sulițe pe cer. Roșcovan era bucuros că își putea duce micul stăpân în călătoria vieții lor. Când obosi, se opriră, iar Luca începu să cânte din fluier. Muzica îi întărea și le dădea o stare de bine și de voioșie. În timp ce se inviorau cu apă de izvor, Luca scose din desagă un sul de piele pe care își făcu el niste înscrisuri. În scrierile străvechi se spunea că peștera în care era ascunsă nuca era păzită de mămăruțe și fluturi, așa că oricine se apropia și era pe punctul de a descoperi cufărul, era fascinat de frumusețea fluturilor și a mămăruțelor. Mulți au încercat să le prindă, așa că se îndepărtau de peșteră și se rătăceau.
Luca avea un plan, așa că încălecă iar pe Roșcovan și își continuară drumul. Dar nu merseră mult, când iată că drumul se termină iar în fața lor era o prăpastie adâncă. Roșcovan necheză cu putere și era gata-gata să îl trântească pe Luca la pământ, însă piticul iscusit ținu cu putere frâiele murgului său. Îl liniști pe Roșcovan și îl legă la umbra unui pom. Soarele era la apus, iar cerul era înfocat ca un cărbune încins. Luca scoase din boccea o bucată de material, rupse niște nuiele și se puse împletit. Îndată făcu un coș, legă materialul cu funii în colțuri. ”O să polnesc mâine dimineață, în zori. Atunci și vântul e plielnic pentru călătolii.” Se odihniră iar dimineața în zori era nerăbdător să își continue drumul. Aprinse o flacară iar materialul începu să se umfle. Luca sări în coș, și se înălță cu balonul în aer.” Dacă tlec cu bine cascada și vârful munților Pleșuvi, nu mai am mult până la pestelă.” De sus totul părea liniștit și amorțit. Luca închise ochii și își lăsă fața în bătaia vântului. Călători o bucată de vreme la înălțime, până văzu ca sub el nu mai era Apa cea Mare, și trecu de Munții Pleșuvi. Coborî pe un podiș pustiu și uscat. Acolo scoase din nou sulul de piele, mai făcu câteva însemnări, apoi scoase un felinar. Coborî podișul și ajunse într-un loc cu mărăcini, și iată că în jurul lui se adunară câțiva fluturi jucăuși. ”Nu mă păcăliți voi pe mine. O să stau aici, până pe înselat.” Zis și făcut. Ignoră fluturii și mămăruțele și așteptă lăsarea serii. Aprinse felinarul și se apropie de peșteră. Cu cât se apropie mai mult fluturii fâlfâiau din aripile străvezii, mămăruțele dansau, dar Luca înainta cu felinarul. Agitați de acea lumină, fluturii începură să se dea în lături, iar Luca pătrunse în peșteră. Era un labirint cu multe drumuri, dar pentru că el era mic, se putea strecura pe căile mai înguste și pe porțile mici, nu pe cele largi. Acolo găsi cufărul de abanos, în care era ladința de sticlă și nuca, nuca din care trebuia să crescă nucul care dădea lacrimi. Luca nu mai zăbovi, știind că locul acela nu îi este prieten. Puse în desagă cutia cu lădița de sticlă și făcu cale întoarsă, spre casă.

Continue reading